Toţi erau prieteni şi demni de încredere. Păreau să fie ancora care te păstra pe linia de plutire, pana în punctul când realizezi că te poţi susţine singur şi / sau cu ajutorul familiei şi trebuie să faci o selecţie între prieteni!
Mi se întâmpla să aud diverse comentarii cum că eram cu nasul pe sus, eh, am eu nasul mare, dar nici asa de sus nu l-am avut niciodată, iar când respectivele persoane ajungeau sa mă cunoască, să poarte o discuţie cu mine îmi recunoşteau părerile eronate...dar când eşti mic suferi, pentru că există acel moment (câteva clipe sau poate chiar zile) în care ai impresia (eronată de altfel) că ai avea ceva şi de aceea alţi copii, cu care tu ţi-ai dori să vorbeşti şi să legi prietenii, îţi răspund cu priviri suspecte şi neîngăduitoare..până ajung să te cunoască şi să-şi exprime părerile prietenoase, ajung sa te rănescă...atunci ar trebui să nu-ţi pese să ai puţin mai multă încredere în tine pentru că sigur vei avea şi tu prieteniile tale, dar dacă de mic vezi esenţa oamenilor creşti dându-le mai multe şanse decât ţi-ar da ei vreodată ţie..nu-i nimic, sunt o mulţime de oameni şi tot atâtea caractere, nu este nimic rău în a acorda şanse prietenilor..până când cum spuneam, trebuie să ajungi să faci o selecţie.
Am venit în Bucureşti şi am căutat tot timpul să nu-mi neglijez prieteniile chiar şi de la distanţă, să le ofer gândurile mele bune de „Bună dimineaţa” , „Noapte bună” sau în plină zi să le adresez întrebări din care să-şi dea seama că mă interesează „Ce mai fac?” , „Ce s-a mai schimbat în vieţile lor?”, „Ce i-a făcut să zâmbească în respectiva zi?”, iar eu primeam răspunsuri întârziate cu zilele sau răspunsuri seci neurmând după, un gram de interes din partea lor pentru mine..e normal să vrei să-ţi poarte şi ei de grijă..nu? dar oamenii ajung să crească fără să-şi dea seama şi să adopte atitudini fără chef, fără interes faţă de alţii, poate chiar şi faţă de ei în unele situaţii..nonşalanţă şi dezinteres..
Cineva imi spunea că e normal ca fiecare să-şi vadă de prieteniile lor, acolo în locul lor, mai mult decât cu cei pe care îi întâlnesc mai rar...dar eu cred ca e loc pentru prietenii oriunde, oricând, oricum!
Am avut momente când aveam aşa puţine pretenţii de la ei, nu vroiam decât puţină atenţie să-mi dau seama dacă deranjez sau chiar sunt şi eu prietena lor, până când mi-am dat seama că există oameni care rămân preteni cu tine pentru că îşi doresc şi ei (la fel ca şi dragostea cu sila este şi prietenia, care nu ar exista forţat), cum există oameni care nu rămân decât simple cunoştinţe sau unii aparţin doar trecutului şi se transformă în amintiri şi..atât..
Astfel am ajuns să am pretenţii mari, pentru ca şi ceea ce pot oferi este măreţ...am ajuns să fiu şi cu nasul pe sus (da, acelaşi nas mare, acum este pe sus :)) pentru ca trebuie să fac o selecţie între prieteni, altfel investesc sentimente frumoase în prietenii de mâna a doua!
Acum grupul e tot mai mic, uneori parca nici nu exista, dar am învăţat să-mi fac şi alţi prieteni aici, lângă mine (pentru că şi eu am locul meu aici) şi nu am renunţat la selecţie! Oricine ar fi trebuie să zâmbească!
Ce părere aveţi de prieteniile voastre?Sunt toate „investiţii” ale sufletului, pe termen lung? :)
Fig 1. Oana a fost burlăciţă până în August 2008 :)
ă ca mamică
ă ca mamică
